Ars longa, vita brevis.

10151260_801680316544265_3749629392393818753_n

Într-o viață de om nu pot cuprinde tot ceea ce Dumnezeu a creat cu dragoste, arta. Muzică, pictură, literatură. Cine spune că a citit la viața sa toate cărțile de pe lume nu spune decât fantasmagorii. Însă eu mi-aș dori ca la patruzeci, cincizeci de ani să pot spune că am în spate biblioteci serioase, pline de cele mai frumoase și fermecătoare volume. Și nu am altă soluție decât să pornesc la drum cât mai devreme, într-o goană pentru catharsis insesizabilă. Lăsând poezia și liricizarea subiectului la o parte, reducem discuția la o problematică din ce în ce mai nuanțată în societatea contemporană – înclinația tinerilor pentru lectură, literatură și fascinație.

După o scurtă privire de ansamblu din punct de vedere strict social și analitic, găsim cu destul de multă ușurință cauzele. Epoca vitezei ne manipulează intens, suntem setați pe modul rapid și ne rezumăm la fast-food, fast-working, fast-love, fast-living, după cum susțin Ciprian Măceșaru și Dan C. Mihăilescu în ultima lor publicație epistolară. Întrebarea tipică ar fi Cine mai găsește un răgaz pentru sine, să stea jos, cu o carte în mână și să soarbă fiecare cuvânt? . Prea puțini.

Cum mai poți tu, ca părinte, să îți îndemni copilul să citească și să mai ai și darul de a-i insufla pasiunea, nu doar corvoada, din moment ce i-ai schimbat deja tableta de ultimă generație de trei ori și l-ai înconjurat de gadget-uri smart. Singurul lucru care nu va fi prea smart rămâne mintea lui deja blocată acolo.

Eu, din (ne)fericire, nu am avut nici calculator, nici telefoane care să îmi mănânce copilăria. Dar nici nu am fost copilul care să îi devoreze de la cinci ani pe Twain sau Dickens, cu toate că mama îmi aducea cărți acasă în permanență și mă tot împingea să mai citesc măcar câte o pagină. Ei au fost inspirația mea, modelele mele care mi-au cultivat pasiunea despre care vorbeam mai sus. Au avut și talentul să aștepte momentul în care aveam să experimentez pe propria-mi piele infinitele aventuri pe tărâmuri închipuite. A fost suficient să mă determine să mă îndrăgostesc ireversibil de cuvinte, cel mai puternic drog folosit de omenire.

De atunci reprezint cu mândrie categoria specială a tinerilor din ziua de astăzi care citesc și o fac cu dăruire. Zeci de rafturi pline cu volume de Steinbeck, Hemingway, Murakami, Murdoch, Rushdie ș.a.m.d., alături de mii de ore petrecute prin Anglia Victoriană, Japonia, Austria sau lumi distopice, rodul imaginației eroilor mei. De atunci nu numai că mai fac un pas către cunoașterea absolută la care aspir (însă la care știu că e imposibil de ajuns), ci îi ajut și pe alții să pășească în Universul nostru. Și poate că asta e cea mai mare mândrie: să vezi cum cei mai buni prieteni ajung să devoreze cărți întregi pentru că li le-ai recomandat tu și vor mai mult.

Este evident, am lângă mine cel mai clar exemplu că acum douăzeci de ani se citea infinit mai mult. Și raportat la libertatea pe care o avea piața de cartea la vremea aceea, comparativ cu varietatea de acum, ne întrebăm ce nu e în regulă. Poate că inversarea valorilor, poate chiar devalorizarea culturii și a puterii intelectului. În cel mai bun caz, ne cumpărăm o carte, o pozăm undeva pe șezlong și lansăm poza îm mediul virtual, să vadă lumea. Deși e la modă să citești, puțini o fac “ca la carte”.

Există și tineri care citesc în ziua de azi. Și citesc și cărți bune. Ce-i drept, proporția e dureros de mică. E mult mai ușor să pierzi ore întregi în aburi de alcool sau mestecând semințe. Nu are rost să vorbim despre ei, despre cei care nu știu că literatura română este infinită și nu se rezumă doar la Ion sau Enigma Otiliei, despre cei care nu știu ce au în comun Marguerite Gautier, Anna Karenina și Doamna Bovarysau despre cei care cred ca 1Q84 este un cocktail.

Aș putea vorbi, însă, ore întregi despre noi, cei care știm ce legătură au fluturii cu John Fowles, la ce temperatură arde hârtia (și nu pentru că ne-ar fi spus-o vreun profesor de chimie) sau faptul că Oscar Wilde nu s-a iubit numai cu femei. Asta este partea frumoasă a literaturii, partea la care nu ajunge toată lumea, dar pe care oricine ar vrea să o cunoască. Eu fac o pledoarie pentru cei care citesc și o critică pentru cei care nu o fac. Critica e constructivă, evident, și nimeni nu te poate forța să faci ceva ceea ce nu îți oferă satisfacții. Ceilalți știu deja că îi iubesc pentru asta, pentru că am cu cine să vorbesc despre cât de mult ne-a plăcut Pessoa ori despre ultimele apariții editoriale și pentru că lumea ar seca fără ei.

Cronica laudativă la adresa cărților și a rolului lecturii nu își are rostul, nu vă pot promite decât că citind veți găsi răspunsuri, veți pune noi întrebări și vi se va revela o lume cu totul distinctă.

Mulțumesc Librăriei Online Libris pentru minunatul concurs. La ei puteți găsi cărți online, muzică și multe altele.

10174808_711087845600646_3259473186957417964_n

Advertisements

Noica îl citează pe Blake în relatările sale

Comunismul prinsese avânt în România și aproape întreaga elită românească ajunsese care pe unde, prin închisorile lor. Noica a tras șase ani în celulele întunecoase și umede, ca să lase un singur mesaj: “Să nu ne răzbunați! “.

E minunat cum își găsește libertatea minții, a spiritului în scris și în credință – cele două minuni care l-au salvat. Înainte să plece, își amintește versurile lui William Blake:

‘There is a smile of Love

And there is a smile of Deceit,

And there is a smile of smile

In Which these two smiles meet.”

“Rugați-vă pentru fratele Alexandru” este, totuși, o pledoarie pentru cel ce s-a vrut bine-făcătorul unei națiuni. Cum drumul spre iad e pavat cu cele mai bune intenții, Marx a tras blestemele rușilor, evreilor și ale întregii Europe. hyperliteratura-rugati-va-pentru-fratele-alexandru-recenzie

În dimineața de Crăciun

M-am trezit cu ochii lipiți de somn și cu mintea vraiște din cauza luminițelor care mi-au dansat toată noaptea deasupra capului. Știam eu că trebuie să fac economie la curent. Nu avem zăpadă nici anul ăsta de Crăciun, dar am adus sub brăduțul natural cele mai frumoase povești de iarnă pe care mi le amintesc de mică și cele mai impresionante volume care m-au marcat mai târziu. Toate mi s-au perindat ușor-ușor pe noptieră, mai ales în nopțile de iarnă calde și sufocante, ori în diminețile reci și cețoase.

download

Mi-a adus mama acum muuulți ani, cu puține zile înaintea Crăciunului o cărticică verde, în speranța că poate ceva tematic mă va face și pe mine să citesc o carte cap-coadă. Memoria îmi joacă feste, nu-mi aduc aminte nici un singur detaliu din Viața și aventurile lui Moș Crăciun a lui Frank Baum. Ce contează acum, în fapt, e căldura care mă năpădește când mă gândesc cu ce sete sorbeam fiecare cuvânt, cât de lent citeam și cum mă plimbam cu ea după mine. De mică făceam asta. Frank Baum, cel cu Dorothy și Omul-Tinichea, m-a cucerit, s-a pus la mintea mea de copil și m-a luat în lumea aceea nouă din care nu am mai scăpat nici până acum. Sper să îmbătrânesc aici.

DSC_8271

Am crescut și am dat fără să vreau de Dickens. Pentru copii, Poveste de Crăciun. Pentru cei mari, Colind de Crăciun. Deastă dată, îmi aduc aminte perfect povestea, personajele, până și ilustrațiile. La vremea aceea sunt sigură că eram încă mult prea necoaptă să descifrez mesajele lui Dickens. A fost o călătorie uimitoare ce m-a impresionat aproape la fel de mult precum Povestea fără sfârșit a lui Ende. De atunci, continui să dezvolt o afinitate pentru Dickens și tot ceea ce înseamnă el pentru literatura engleză. Fie că ai doisprezece ani și încă rătăcești printre rafturile bibliotecilor în căutarea unei povești colorate și drăguțe pentru iarna asta, fie că ai trecut de treizeci de ani și îl citești pe Dickens pentru măiestria sa, Poveste de Crăciun trebuie să stea la tine sub brad.

winters-tale-book-cover-397x600

Aparent, am de mult afinitatea pentru cărți despre iarnă, Crăciun, zăpadă și colinde. Adevărul e că nici nu simt că-i Crăciun dacă mă pui să citesc Moromeții, cum se întâmplă acum. Am mai crescut și am descoperit și mai bine literatura. La fel și magia New York-ului, înțesat de zăpadă în perioada Belle Epoque, în Poveste de iarnă. Deși am citit cartea ulterior, după vizionarea filmului, impactul a fost la fel de puternic. Ca într-o stare de tranziție, am tremurat pe străzile aglomerate, am călătorit alături de Peter și Beverly și-am gustat din minunata turtă dulce americană. Poate că frumusețea lucrurilor nu mai e aceeași când ai doza aceea enervantă de realism și ești cu picioarele pe pământ, prea obosit sau dezamăgit pentru a mai visa. Ar merita totuși o încercare. Măcar în spiritul sărbătorilor.

Pachet-cadou

Anul ăsta încerc cu aceeași încăpățânare să aduc măcar un strop din ceea ce simțeam pe când eram copil. Știu că sărbătorile nu vor mai fi la fel, eu nu voi mai simți la fel, dar mă tot chinui. Pe noptieră zac trei prieteni care au ceva în comun cu Oana trista, cu toții ne aflăm În căutarea sufletului Crăciunului. Căutăm bucuria, zâmbetele, fiorii și plăcerea de odinioară. Pentru noi și cei din jur, refuzăm să uităm iubirea, blândețea, răbdarea, ca nu cumva ele să dispară încet-încet, fără zgomot, cum știe și Teo Trandafir.

Aș dărui oricând cărțile mele de suflet pentru vremea care cere un ceai fierbinte de măr și scorțișoară sufletelor apropiate de al meu, alături de un gând cald și speranța că iarna asta va fi mai frumoasă datorită lor.


Concurs organizat de blogul Bibliophile Mystery si sponsorizat de Librăria online Librex.

capture-20141218-150911capture-20141218-151013

e dovedit

.. că atunci când scriu despre persoanele iubite, îmi iese bine. Nu când aburesc pe jumătate subiectul și duc totul spre generalitatea absolută. Nu, doar atunci când scriu despre X. Sau despre Y. Am comprimat într-un paragraf scurt o întreagă istorie din capul meu, fără cuvinte pretențioase, expresii subtilizate și buimăceală.

Am scris că tot încerc și că lupt. Am recunoscut probabil că m-am stîndrgoăit. Nu mai stați pe faza, nu o mai recunosc a doua oară. Într-o încercare de a-mi pune tot sufletul acolo, am scos ceea ce am putut și am tastat frenetic. Știam doar ce voiam să scriu.

N-am făcut-o pentru premiu, de obicei nu am prea mult noroc la chestii ca asta. Să mai menționez restul persoanelor cu povești de-o viață pe care le-au povestit cu amănuntul de nici nu am mai avut răbdare să văd cu cine mă confrunt. Există și posibilitatea să o fi făcut complet dezinteresat, gândindu-mă doar că o poveste fericită impresionează, dar o poveste încă nescrisă doare. 0Ana așteaptă doar momentul când va știi că toată durerea a meritat.


“Să nu dormi nopțile, să îți treacă zilele de parcă ar trece ani în așteptarea unui semn, a unui “bună” abia rostit.”


“Her” sau despre ce nutrește sufletul

her-movie

 

Cronici de film nu am mai scris. Nu o să fac asta cu atât mai mult acum. La o primă vedere, Her ar putea trece publicului drept o ecranizare lungită inutil despre un adult sucit și îndrăgostit de o entitate artificială. Bag mâna în foc că mulți v-ați dori un computer să se ocupe de tot ceea ce nu vă face plăcere și, pe lângă asta, să vă țină de urât nopțile, să vă asculte îngrijorările și să vă mângâie cu două vorbe bune.

Eu nu. Ajungând la subiectul principal al postării, asta mă îngrijorează. Aș vrea să cred că încă nu v-ați răcit într-atât încât să vă găsiți un partener și un prieten în așa ceva. Deja știu că ieșirile nu mai sunt ieșiri dacă cel puțin unul din voi nu butonează pentru 5 minute telefonul mobil, uitând efectiv de ceilalți. Știu și că verișorii mei mai mici abia dacă vor mai afla cum se simte o ceartă cu amicii de joacă la vârsta preșcolară. Mai menționăm și relațiile online și la distanță, dar primesc credit pentru faptul că, în majoritatea cazurilor, sunt forțate de împrejurări. Toate au devenit atât de des întâlnite, încât definesc cel mai fin clișeu.

Indiferent de puterea dependenței noastre de tehnologie din ce în ce mai pregnantă, latura mea emotivă nu a putut să nu extragă din protagonist nevoia intrinsecă de a avea pe cineva alături. Păcat că oricât de inteligent ar fi, un calculator nu va fi capabil vreodată să suplinească puterea umană de a alina, de a ajuta și de a susține.

Făcând o paralelă și analizând fără prea multe spoilere din film, am ajuns la concluzia că mi-aș dori o persoană care să îmi deschidă ușa când aș ajunge târziu acasă, nu un senzor automat.

Mi-ar plăcea să aud o voce caldă a unui corp la fel de cald în al cărui parfum m-aș adăposti de toate răutățile și fricile din jur, nu un ecou sec.

Visez să văd lumea în spatele cuiva, țipând și tremurând de emoție, nu cu o cameră web în buzunar.

Aș vrea o pereche de ochi atât de familiari, în care să mă reflect și despre care să știu că privesc în aceeași direcție cu ai mei.

Dacă urmăriți filmul, vă veți da seama de povestea din spatele poveștii în sine. Rămâne să vă învățați și voi lecția, eu am făcut-o deja.

 

Farmec

Îmi aduc aminte despre șirul ăsta de gânduri scris odată. Țin bine minte când l-am scris și ce aveam în cap. Netrecând prea mult timp de atunci, am simțit că puterea gândurilor crește în fiecare zi. Nu rezultă decât un fum palid, înecăcios și bolnăvicios. Nu mă face decât să sper, să aștept și să vreau.

Vreau. Cred că asta era. Mereu am vrut, fără să stau puțin pe gânduri și să îmi dau seama dacă se și poate. Pesimiștii ar spune că visele-s deșarte. Fataliștii ar fi de părere că dacă e scris în stele, se va întâmpla. Optimiștii sunt siguri că totul e numai în puterea lor. Eu nu știu.

Sunt, fără îndoială, câte puțin din toate. Omițând ipocrizia și falsa putere de caracter, fiecare dintre voi este.

Vrei să fii mare. Te poți ocupa în mod clar de asta. Muncești, transpiri, obosești, plângi, muncești din nou. Numai dacă transpiri și obosești plângând, eventual, poți să ratezi target-ul.

Vrei să te iubească. Shit. În situația de față, deja nu mai ai puterea absolută. Fă ce vrei, dă-te de trei ori peste cap și răsucește-ți ochii în orbite de șapte. Dacă nu e poezie la mijloc, insiști în van.

Existența nu e nici vis, nici număr. Numerele pot fi controlate, visele nu tocmai. Jonglează cu ele, strânge-le în palme până îți colorează pielea cu miraj. În cele din urmă, lasă-le să zboare asemenea fulgilor de păpădie. Se vor duce departe. Tu deja ți-ai făcut treaba, lasă vântul să se ocupe.

.large


– It is in your moments of decision that your destiny is shaped.


Les choix

large

Realitatea este întotdeauna altfel – mai crudă, mai brută, fără nici o exagerare sau înfloritură. Deși nimeni nu se arată prea îndârjit să îți arate o altfel de lume, una mai frumoasă și idealistă, continui să speri că ochii tăi nu o deformează în vreun fel.

Cu ce te poți înșela?

Greierii cântă la apus pe aceleași tonuri în orice loc ai fi, puful de pe fiecare gutuie îți gâdilă nările într-o sforțare de a te face să strănuți, iar insectele îți vor simți mereu mireasma dulce a pielii.

Analog ființele umane.

Atrăgătoare, incitante, agasante, posace, puerile, alienate, infatuate, avare, fiecare ascunzându-și cu finețe laturile întunecate. Și deși te lovești în continuare de ele și îți juri că data viitoare gândești și a treia oară (credulo, chiar credeai că de două ori e suficient?! ), te tot arunci în vârtej fără a ști înota.

Simțurile ți se intensifică, ochii îți ard, picioarele tremură și inima tot mai vrea. Alegi să te aprinzi în căutarea acelei senzații după care tânjești de atâta timp. Ți-e dor de ea, ți-e dor să te mai scalzi în apele calde ale chinului și să te bucuri. De acum, ai două căi – te lași la fund de frică să înveți să plutești și repeți povestea inevitabil, ori înveți să lupți și să iubești lupta.

– La vie nous laisse le choix d’en faire un accident ou une aventure.